Noi...oamenii...

  
Pentru foarte putini dintre noi viata inseamna cu adevarat ceva, niciodata nu este prea tarziu sa ne dam seama de cate lucruri frumoase avem...lucruri sau oameni care sunt in preajma noastra, uneori atat de aproape de noi. De multe ori ajungem sa ne dam seama ce am avut si ce-am pierdut doar in momentul cand am pierdut acel ceva sau pe acel cineva.

Pentru ca exista uneori persoane in viata noastra care fara sa isi dea seama sau fara sa ne ceara ceva ajung sa ne faca un foarte mare bine, exact asa suntem si noi din pacate, cu totii...ajungem sa ne dam seama prea tarziu ca fara sa vrem am insemnat ceva deosebit pentru anumite persoane care le-am golit de insemnatate la un moment dat. Chiar si asa ele in sufletul lor au continuat sa ne iubeasca si sa treaca peste nedreptatile la care le-am supus fara insa sa ne reproseze acest lucru. Pentru ca aceia sunt oamenii care au inteles ca a tine la cineva nu poate impune diferite conditii sau bariere.

Uneori cele mai frumoase si sincere sentimente se lasa umbrite de norii falsitatii si ai sentimentelor de fatada...Nu mai exista prieteni, nu mai exista zambete curate...nu mai gasesti oameni de calitate.Cu toate acestea incerci sa te scalzi intr-o mare tulbure si rece, plina cu otrava care iti omoara incet dar sigur sufletul. Iti dai seama ca putinii prieteni pe care ii ai de-o viata se duc unul cate unul pe un drum de unde nimeni nu s-a intors...Caci pana la urma asa este si trenul vietii, timpul pana la urma...trece si nu mai vine. Pentru unii trenul este mai lung, pentru altii mai scurt...pentru ceilalti mai greu...pentru altii mai usor. Ceea ce depinde de noi este sa ii atasam o locomotiva adecvata si sa pornim acest tren incat sa-l putem duce acolo unde ne-a fost dat. Astfel ne putem indeplini si noi scopul pentru care ne-am nascut si pentru care traim!

Pana la urma, noi oamenii suntem asemeni unui mecanic de locomotiva la inceput de cariera...Prima data pleaca la drum nesigur pe sine...necunoscand traseul...punctele periculoase, lungimea trenului, tehnica locomotivei, putinta ei tehnica. Pe parcurs, lovindu-se de diferite greutati, oprind prin mai multe halte pentru diferite informatii , ajutoar, incep sa-i devina familiare toate acele necunoscute despre care vorbeam mai sus.Colegii lui de servici, in spirit ceferist il ajuta si il indruma, dat fiind ca sunt mai experimentati si au lucrat si cu alti oameni ca el. Dar trebuie sa tina cont ca urmeaza sa inceapa traseul de munte, iar trenul este greu. Trebuie ca in scurtul timp pe care-l mai are la dispozitie sa elimine cat mai multe necunoscute din meseria lui, astfel incat sa poata urca trenul pe traseul de munte...Dupa ce incepe sa urce peste dealuri, vremea incepe sa se strice : o furtuna tocmai sta sa inceapa, asadar o alta greutate in plus. Apar diferite obstacole, greutati. Trebuie sa opreasca in statii...unii oameni coboara, altii urca...Omul nostru pare totusi ca se descurca, si nu dupa mult timp urmeaza statia varf de rampa. Dupa aceasta, urmeaza sa coboare usor cu trenul, dar cu aceeasi atentie cu care a urcat. Pe traseu intervin diferite defectiuni, pe care cu o pricepere limitata de incepator, reuseste sa le remedieze, asa incat sa poata pleca din nou cu trenul...desigur avand de recuperat intarzierea. In ciuda tuturor celor intamplate, cu credinta, omul a stiut bine de la inceput ceea ce ii este incredintat sa faca, a avut incredere in fortele sale, si iata-l garand trenul la peronul statiei terminus, admirand mandru pe pervazul locomotivei : unii calatori grabiti, altii bucurosi de revedere cu cei dragi, altii asteptand alte trenuri si asa mai departe. Se retrage mandru in postul de conducere, multumit de faptul ca a mai adaugat o piesa in colectia care se numeste meserie. Pentru ca nu-i, asa, "suflul monstrului titanic, e anonimul, un mecanic".

Exact in acest fel poate fi comparata viata noastra, incepand din copilarie si pana la sfarsit...la inceput invatam sa mergem...ne chinuim mult, cadem, ne mai lovim, ne mai julim. Pe urma, crestem putin in varsta si parintii nostrii incep sa ne incredinteze diferite sarcini care initial ni se par greu de realizat. Ajungem la scoala unde incepem sa invatam si mai mult, sa ne pregatim incetul cu incetul pentru viata. Chiar si asa, nu ni se pare suficient si uneori facem greseli. La inceput, facem greseli peste greseli, deoarece varsta nu ne-a invatat inca ca greselile sunt si ele material didactic in ceea ce se numeste generic scoala vietii...Totusi, anii trec repede, si ajungem sa ne dorim anumite lucruri in viata, sa credem in ele mai mult sau mai putin. In adolescenta sunt lucruri mai putin importante, dar pe care in parte le obtinem. Mai apoi, incetul cu incetul ajungem sa ne dorim lucruri din ce in ce mai mari, pe care le dobandim in functie de calitatea pregatirii noastre anterioare pentru viata. Pregatiti sau nu, ajungem sa avem si acele lucruri din ce in ce mai mari pe care ni le doream, chiar daca nu pe toate.Uneori cerem ajutorul prietenilor, care prieteni ulterior ne uita sau ii uitam noi pe ei.

Insa cu toate acestea, ajungem sa uitam de acele lucruri mici pe care initial ni le doream atat de mult, si fara de care, in momentele cand ni le doream aveam impresia ca viata nu mai are niciun sens daca noi nu putem avea acele lucruri iar altii da. Brusc, acele lucruri devin goale de insemnatate pentru noi, minimalizandu-le orice valoare materiala sau sentimentala. Si atunci vine intrebarea : cum putem avea lucruri mari daca nu suntem in stare sa le pretuim pe cele mici ? De ce nu suntem in stare sa pastram ceea ce avem si sa ne gandim ca exista alti oameni care si-ar dori sa le aibe si nu le au.Sau ca a existat o vreme cand, chiar noi ne aflam in postura acelor oameni. Raspunsul este simplu : deoarece, influentati de multele rautati si persoane nocive din jurul nostru, ne pierdem increderea in propriile forte si in propriul destin.

Drumul nostru ajunge sa fie deviat, sa fie pavat cu fel si fel de obiecte sau persoane care ne incurca sinu ne ajuta cu nimic.Ce-ar fi oare daca si omul nostru de pe locomotiva, despre care vorbeam mai sus ar fi procedat la fel si ar fi aruncat pe calea ferata, in fata locomotivei astfel de obstacole. Ar mai fi fost posibil ca el sa aduca trenul in siguranta acasa ?
Increderea in sine si bucuria de a avea sansa unei vieti fericite...de a avea posibilitatea ca fiecare sa-si creeze propria viata dupa propriul gust cred ca este cel mai important lucru pe care il avem. Este cu atat mai mult de apreciat faptul ca exista in jurul nostru atatea persoane care tin la noi si care ne vor oferi un ajutor neconditionat, din simpla bucurie de a darui. Avem atatea lucruri, persoane si sanse de care ne putem bucura, si in ciuda acestui fapt, multi dintre noi nu o fac.

Ajungem la un moment dat sa ne dam seama ca acele persoane si sanse pe care le-am avut au disparut pentru totdeauna, iar lucrurile care ne puteau face viata mai frumoasa, astazi nu mai valoreaza nici macar doi lei...Ajungem sa facem greseli, cadem in jos...unii dintre noi in picioare, altii la pamant. Unii se ridica la loc, altii raman jos...